luni, 23 iulie 2007

Ziua 2. Confesiunea unei crime

E frig. E o iarna geroasa dar fara zapada. Am 13 ani si jumatate, parul mi-e din nou lung, asa cum mi l-am dorit mereu doar ca, fiind rebel, ajungeam inevitabil sa-l tund cumva, mai modern si mai usor de aranjat. Sunt fericita pentru ca mai am citeva luni si imi iau buletinul de identitate. Si pentru ca stiu ca, la anul pe vremea asta, scap de cravata de pionier si de sarafanul asta albastru deschis, deloc feminin. Inca un pic si ma fitii si eu pe culoarele scolii intr-un super sexy sarafan negru. Da, sunt fericita! La treapta nu ma gindesc decit asa..in treacat. O sa fiu buna si intru la arta. A, am uitat sa-ti spun ca sunt eleva la liceul de arte plastice si singurul lucru de care mi-e putin frica este ca nu o sa intru la clasele de elita. Dar, sunt ok, sunt printre primii in clasa si o sa intru cu nota mare! esecul nu-i o optiune. Plus, am primit cadou o super haina bleu deschis in care ma simt o domnita. Traiesc liber.
E 21 decembrie si incepe un vuiet. Ajung acasa, toti sunt brusc agitati si telefonul suna incontinuu. Invariabil aceeasi intrebare: ai auzit? Da - raspunde scurt mama. Completeaza aproape ca un robot: Hai sa nu mai vorbim acum, la telefon. Se intimpla ceva, simt. Sunt obisnuita cu semnele din ochi si vorbitul codificat. Cind aveam 4 ani mi s-a spus prima oara: nu povestesti niciodata ce vorbim acasa. Am raspuns scurt: stiu, daca ma intreaba cineva, spun: eu ii iubesc pe tovarasii Elena si Nicolae Ceausescu. I-am lasat muti o clipa si apoi au izbucnit in ris. Cred ca la radio auzisem asta, sau la gradinita, n-are importanta. Imi stiam lectia. M-a enervat atunci doar ca rideau de mine desi eu stiam clar ca am prins ideea..
Am aflat ce se intimpla. A inceput revolta la un miting al Ceausestilor. E nebunie pe strazi. Vreau afara. Vreau sa plec. Mama nu ma lasa. Fratele meu pleaca. Trece noaptea si a doua zi spre prinz aflu ca au fugit Ceausestii. Incepem sa umarim cel mai tare film de actiune pe care mi l-am inchipuit vreodata. Vreau un rol in el, chiar episodic, chiar si daca mor dupa prima scena. Incepe nebunia amenintarilor. Nu mai stiu cind e noapte si cind zi. Toate jaluzelele sunt trase si de afara se aud impuscaturi. Ciinele meu nu mai iese de sub pat. E miezul unei nopti, una dintre cele dinainte Craciun. Cind incerc sa adorm, suna telefonul. Cineva ne anunta ca apa a fost otravita si sa nu ne atingem de ea. Abia facusem baie. Ma gindesc ca o sa mor si sunt furioasa pentru ca nu-mi aduc aminte daca am inghitit apa sau nu cind m-am spalat. O sa mor sau nu? Vreau o certitudine. Ma trezesc dimineata si sunt din nou fericita. Suntem vii! Nu ne-au invins. La televizor se fac apeluri disperate sa mergem sa apram televiziunea. O conving pe mama sa mergem pina acolo. Tata era deja prin multime. Stam aproape, o luam pe stradute si ajungem in piata Aviatorilor. Gata, zice mama scurt, acum ne intoarcem. Fac prima criza de isterie din viata. Vreau sa ramin aici, trebuie sa aparam televiziunea, nu intelegeti? Daca toti ar pleca o sa invinga EI! In hohote de plins ma indrept spre casa. Orele trec si aflu ceea ce asteptam plina de ura.. Au fost prinsi si vor fi omoriti. Televiziunea promite dovada.
E foarte tirziu si nici nu stiu cind am adormit. Ma trezesc si mama imi spune scurt: gata, s-a terminat, sunt morti ..ne-au aratat executia. O intreb: de ce nu m-ai trezit? Sunt furioasa. EU TREBUIE SA-I VAD MORTI, CHINUITI, SA MA CONVING CA AU PLATIT! Linisteste-te, o sa dea executia in reluare. Nu ma mai misc din fata televizorului. Vreau sa-i vad murind. Am 13 ani si jumatate si n-am rabdare.
Incepe caseta, e montata, ma uit cu aviditate la fieceare lucru crud. El coboara mototol, nu rid, nu ma intristez, nu mi-e mila. Nu clipesc pina cind nu aud impuscaturile si se asterne fumul peste doua mogildete. Intreb: sunt sigur morti! N-au scapat? Nu mai misca, nu? Trebuie sa moara!. Fumul se duce si ii vad chirciti si vad singele.. e o balta neagra..dar stiu ca e singele lor. Mi-e rau. Nu mai stiu ce simt.
Am 13 ani si jumatate si am ucis. N-o sa mai port niciodata sarafanul negru pe care il credeam atit de sexy.
Noapte buna.

sâmbătă, 21 iulie 2007

Ziua 1. Botezul

Buna de ziua, jurnal ce-mi esti.

Mi-a luat ceva timp sa ma hotarasc sa imi fac primul jurnal din viata. Si taman p-asta sa-l fac pe net. De ce a durat atit? Pentru ca mi-e teama de penibil si de mimetism si de a face ceva doar pentru ca e la moda. De ce am nevoie de el? Pentru ca am multe de spus, pentru ca e un univers in care pot sa scriu fara limita de caractere sau timp.

Acum..mai e o bariera. A dorintei de a fi inteligenta in tot ce apare sub numele meu. Ceea ce nu are cum sa-ti iasa mereu. Dar macar uneori mi-o iesi. Si apoi, ce poate sa mi se intimple? Sa nu intre nimeni pe acest blog si atunci sa simt cum e sa nu te citeasca/ asculte nimeni.
Ma simt ca-n poza alaturata, in clasa I, cind stringeam pixul cu toata puterea ca sa-mi iasa literele! Pentru cei care intra sa vada ce debitez am o intrebare: daca ati fi Dumnezeu si ati putea sa faceti din nou Romania, cum ar arata?
S.